Pentru a asculta Andre Rieu, "Corul vânãtorilor" în fundal, folosiţi playerul de mai jos:

Ucenicul vânãtor


Îndrãgind şi apreciind natura şi mai ales rolul OMULUI în cadrul acesteia, vânãtoarea cheamã individul sã devinã OM în adevãratul sens al cuvântului, adicã dintre aceia care reuşesc sã se integreze pe deplin în miraculoasa construcţie arhitecturalã vie de pe Terra. Complexul viu construit din timpuri strãvechi depinde de legãtura OM-NATURÃ, de forţa, dinamicitatea şi echilibrul acesteia.

Vânãtoarea nu este doar o preocupare strãveche (constituind încã în anumite regiuni ale Terrei un mod de viaţã), ivitã din necesitate sau abilitãţi individuale. Existã trãiri pline de emoţie ce se nasc în interiorul vânãtorului, idei, concepte, ce au la rândul lor puterea magicã de a atrage minţile individuale, reunindu-le şi devenind astfel centrul intelectual al unei asocieri. O formã de asociere vânãtoreascã înseamnã un grup de componenţã stabilã şi de duratã, în care membrii se cunosc, formeazã un nucleu stabil în timp, relaţioneazã, comunicã şi se organizeazã în ideea vânãtorii, acumulând experienţa trecutului şi punând bazele experienţelor vânãtoreşti viitoare. Grupul are un set de reguli şi principii de funcţionare clare, izvorât din experienţa comunitãţii vânãtoreşti, din tradiţia locului şi din necesitatea impusã contextual de ocupaţia vânãtoreascã efectivã (structura membrilor grupului, calitatea şi cunoştinţele acestora, distribuţia în timpul vânãtorii, poziţionarea ucenicilor în raport cu vânãtorii cu experienţã care îi îndrumã, dialogul din timpul vânãtorii şi cel din timpul organizãrii vânãtorii, şamd).

Ideea se comportã ca un generator abstract, împrumutând forma materialã a colectivitãţii şi determinând apariţia grupului însufleţit de ea. Este evident cã vânãtoarea organizatã în grup existã din epoci strãvechi. Ideile care s-au sistematizat atunci influenţaserã deja numeroase încercãri de creaţii similare.

O colectivitate care îşi aşeazã bazele nu poate, pe de altã parte, sã-şi aleagã la întâmplare forma de organizare. Orice vietate se constituie potrivit speciei sale, prin aportul experienţei ancestrale. Orice nou nãscut moşteneşte în acest fel o rasã veche ce retrãieşte în el, cum şi el a trãit, la rându-i, pe tot parcursul lanţului ce l-a precedat. Din acest punct de vedere, organizaţiei vânãtoreşti i se îngãduie sã-şi asume o origine din cele mai vechi.

Asocierea colectivã este leagãnul de formare a setului de reguli ce devine în timp tradiţie bazat pe experienţa dobânditã în mod colectiv. Grupul de vânãtori nu transmite învãţãtura şi exemplul grupului decât funcţionând ca grup şi nu în mod individual. Ucenicia în cadrul grupului devine astfel perpetuarea unui set de învãţãturi în primul rând nescrise sau dificil de transmis altfel decât prin asociere şi exemplu imediat şi direct. Vânãtoarea nu este antrenament şi la exerciţiul vânãtorii nu se întâmplã reluãri de situaţii şi evenimente. Cuvintele scrise sau rostite, gesticã, atitudinea vânãtoreascã altundeva decât pe terenul de vânãtoare nu pot decât sugera în micã mãsurã ce se întâmplã în realitate, care este impactul fizic, moral şi spiritual asupra participanţilor la scena vânãtorii. Şcoala vânãtorii este desfãşurarea permanentã, neincetatã a vieţii pe terenul de vânãtoare, el însuşi subiect al schimbãrii contextuale.

Vânãtoarea nu este preocupare întâmplãtoare dar se poate admite cã fiecare vânãtoare este unicã, obiect al întâmplãrii. În Naturã, pãşeşti pe un drum care este numai al tãu şi adevãrul este cã dacã tu nu ai pãşi locul ar rãmâne pe veci neatins ca dupã prima nea de iarnã. Eşti în labirint, dar într-unul prietenos, care nu devine mai simplu pe mãsurã ce-l descoperi, ci mai complex şi, prin urmare, cu atât mai tulburãtor. Vânãtoarea e o gimnasticã spiritualã care iţi deschide perspective noi asupra tuturor lucrurilor, vezi ceea ce înainte nu vedeai, dobândind încetul cu încetul o justã dimensiune a mizelor unei existenţe. Ucenicul vânãtor se apropie cu mai multã sfialã şi smerenie de credinţã în Naturã, pentru cã realizeazã o datã în plus copleşitoarea ei forţã şi putere. Ucenicul îşi respectã mai mult camarazii şi învaţã sã gãseascã dincolo de aparenţe ceea ce ne construieşte pe fiecare ca fiinţe unice şi irepetabile.

Organizaţiile vânãtoreşti sunt şi vor rãmâne, fãrã discuţie, cele direct interesate de calitatea colegilor de breaslã, motiv pentru care ucenicul în vânãtoare trebuie sã demonstreze cã este o persoanã moralã, competentã şi responsabilã, cã îşi însuşeşte pregãtirea temeinic fiind apt de promovare şi în final acceptat. Vânãtorul trebuie sã fie mai întâi OM, care sã respecte legile scrise şi nescrise ce privesc şi se referã la vânãtoare, adicã sã nu le încalce. Etica vânãtorului trebuie sã depãşeascã simpla bunã purtare faţã de mediu şi faţã de ortacii tagmei şi sã fie mereu la curent cu apariţiile legislative de interes vânãtoresc. Numai aşa ucenicii vânãtori vor percepe vânãtoarea ca pe o îndeletnicire nobilã, de intervenţie înţeleaptã în fauna planetei.

Imaginea asupra actului vânãtoresc trebuie sã fie una nobilã, clarã şi purã, plinã de trãiri, reflecţii, entuziasmãri ale Eului, exaltarea subiectivitãţii, pe minunata scenã a naturii, pe fondul muzical al vechilor ritualuri şi tradiţii vânãtoreşti. Existã şi un secret, relativ simplu: vânãtoarea nu se vede şi nu se practicã bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil cu ochii. Personal sunt convins cã vânãtoarea este un centru de unire şi mijlocul de a forma oameni, şi prietenii veritabile între persoane care ar fi rãmas de-a pururi îndepãrtate, pentru cã atunci când sufletul se îmbogãţeşte primind o cunoştinţã ştiinţificã oarecare, el se retrage din unitate şi înceteazã a mai fi unul.

Raţiune şi pasiune colectivã: în fond o armonizare înţeleaptã a unei mari contradicţii a existenţei umane. O zbatere în care ucenicul pãşeşte încrezãtor, dând naştere unui fenomen caracteristic întovãrãşirilor vânãtoreşti, şi anume contopirea inimilor celor care pornesc împreunã la câmp sau la pãdure - fiindcã vânãtoarea posedã tainicul secret de a crea între participanţii sãi, oricare le-ar fi vârsta, profesiunea de credinţã sau mentalitatea, o frãţie de o rarã esenţã, instalatã mai rapid aici decât în oricare altã activitate omeneascã.

E vorba nu doar de caracterul gregar al fiinţei umane sau de necesarul de siguranţã al grupului de vânãtori, ci mai ales de starea de bine instalatã în colaborare, comunicare şi perceperea unui scop comun. E vorba de înţelegerea profundã a forţei cu care Viaţa învinge neincetat Moartea în existenţa speciilor şi perceperea sensibilã a echilibrului fragil dintre Viaţã şi Moarte în existenţa individualã. Apoi, deşi grupul de vânãtoare incitã spiritul de competiţie al unor indivizi, vânãtoarea nu reprezintã competiţie şi nici atingerea unui rezultat precis, ci petrecerea timpului liber în mod organizat şi armonic, supusã unui scop mai înalt: studiul şi cunoaşterea, respectul şi protejarea mediului înconjurãtor ca resursã existenţialã.

Fãrã îndoialã vânãtoarea are şi o latura sportiv-recreativã deosebit de exigentã, fiind practicatã deseori în cele mai diverse şi adesea dure terenuri şi condiţii climatice. Aici se cere rezistenţã fizicã, psihic echilibrat, excelente reflexe, perfecta lor stãpânire, conducând toate acestea la o iscusinţã cu sânge rece şi în orice clipã, oricât ar fi efortul de mare, frigul de înţepãtor, vântul de aspru sau ploaia de sâcâitoare. Ucenicul trebuie sã mai prezinte şi calitãţi moral-sufleteşti, în tripla sa atitudine faţã de vânat, pe care-l gospodãreşte, ocroteşte şi faţã de ortaci şi faţã de naturã de care este legat afectiv, etic, spiritual. Etica este esenţialã nu numai fiindcã vânãtoarea îmbracã, graţie ei, o hainã festivã, dar mai ales prin contribuţia eficace pe care ea o aduce la acţiunea de salvare şi protecţie a vânatului, confruntat cu o agriculturã şi silviculturã modernã agresivã de defrişãri, desecãri, tratamente chimice, deversarea dejecţiilor - la care acesta rãspunde negativ - şi la care nu se poate adapta decât foarte anevoie. Este aşadar ucenic vânãtor şi poate deveni vânãtor, în adevãrata accepţiune a cuvântului, numai cel ce posedã calitãţi şi îndemânare la un nivel ridicat de exigenţã, promovând în final, încununat de succes, proba examenului scris şi a celui practic.

Ucenicia este o îndeletnicire în sine, aceea în care un individ lipsit de experienţã şi mai ales de viziune a creşterii de pe urma dobândirii experienţei se lasã “modelat” de un maestru sau învãţãtor, din dorinţa proprie sau nevoie (tradiţie de breaslã, de exemplu). Ucenicia presupune o îndeletnicire în care doar învãţãtura scrisã sau cea transmisã simplu prin viu grai nu sunt suficiente învãţãrii sau dobândirii cunoştinţelor. Presupune un nivel de complexitate şi mai ales de variaţie a contextelor de învãţare. Vânãtoarea nu pune la dispoziţie modele şi nici arhetipuri; ci este în strânsã legãturã cu mediul ambiant şi cu condiţiile de viaţã oferite de acesta. “Specialiştii” în vânãtoare vor fi doar acei indivizi ce vâneazã pe acel teren, în condiţiile impuse de teren şi de vânat. Doar aceia ce au supravieţuit şi vânat cu succes în acele condiţii. Dacã existã tratate de vânãtoare şi cãrţi care sã defineascã tehnicile de vânare de exemplu, ele nu sunt aplicabile oriunde, oricui, în orice condiţii. şi în acest punct intervine ucenicia şi maestrul ce transmite cunoştinţele proprii şi ale grupului din care amândoi fac parte.

Integrarea aceasta este esenţialã pentru existenţa grupului de vânãtoare şi pentru supravieţuirea lui pe termen lung. Înseamnã de fapt perpetuarea îndeletnicirii şi chiar mai mult, perpetuarea legãturii OM-NATURÃ specificã locului. Sã nu uitãm cã locul este cel care oferã adãpost, hranã, protecţie, izvor spiritual şi material de resurse necesare existenţei. Necunoaşterea lui înseamnã dezechilibrul ce poate duce chiar la dispariţia grupului.

Ce se întâmpla în vechime? Mai întâi, ucenicul era invitat sub autoritatea unui mai vechi breslaş, cunoscãtor într-alor toate, care îşi asuma întreaga responsabilitate a instruirii discipolului sãu fãrã a fi pedant ori plicticos. El îl prezenta în faţa ortacilor doar atunci când acesta putea face dovada însuşirii unui minim necesar de învãţãminte trebuincioase, inclusiv de comportament adecvat în obşte şi societate, deci, o persoanã moralã şi de alese moravuri. Mai aproape de generaţia noastrã, locul breslelor fiind luat de cãtre societãţi de vânãtoare şi asociaţii vânãtoreşti, pregãtirea ucenicului vânãtor se desfãşoarã pe o perioadã de doi ani, timp în care el atinge un nivel ridicat de cunoştinţe despre speciile de faunã de interes cinegetic, despre ecologia şi etologia acestora. Demonstreazã cã este bine şi corect informat în privinţa legilor şi reglementãrilor ce guverneazã vânãtoarea durabilã şi conservarea vieţii sãlbatice, cã este pregãtit sã apere interesele vânãtorilor, dar şi calitãţii vieţii sãlbatice. Ucenicul începe prin a deprinde orânduiala vânãtorii; începe prin a cunoaşte vânatul şi arealul de rãspândire, viaţa acestuia, obiceiurile sau excepţiile de la obiceiuri; învaţã sã participe atent şi sã observe astfel spectacolul momentan al naturii, îmbrãcãminte, învaţã despre unelte, armele de vânãtoare şi folosirea corectã a acestora. Apoi aflã detalii referitoare la locaţii şi îi cunoaşte pe ceilalţi participanţi la vânãtoare. Acceptã, asumã şi aplicã reguli de conduitã, relaţionare, comunicare, participare la vânãtoare. Este încetul cu încetul inclus în grup fãrã însã a avea dreptul la a vâna. Pregãteşte însã instrumentarul de vânãtoare şi cunoaşte obiceiurile, regulile, momentele cheie de desfãşurare ale activitãţilor. Maestrul supravegheazã încã fiecare mişcare şi îndreaptã fiecare greşealã efectuatã. Maestrul este cel care introduce ucenicul în grup şi îl include încetul cu încetul în activitãţile acestuia. Tot maestrul este cel care evalueazã la sfârşitul perioadei de ucenicie performanţa ucenicului şi calitãţile lui de viitor vânãtor, lucruri absolut necesare integrãrii lui în grup.

Maestrul de vânãtoare este astfel un vânãtor respectat, cu experienţã şi cu conduitã exemplarã. Care în mod necesar are cunoştinţe despre toate într-ale vânãtorii şi mai ales timp, rãbdare şi calitatea pedagogicã pentru a transmite cunoştinţele sale mai departe. În calitatea maeştrilor se recunoaşte în timp calitatea şi nivelul de performanţã şi de existenţã al grupului de vânãtoare. În vechime un grup de vânãtori lipsit de experienţã dar şi de calitatea de a transmite experienţa urmaşilor era probabil sortit pieirii fie din cauza vânãtorii lipsite de eficienţã şi vânat, fie din cauza pericolului la care era astfel expus grupul în lipsa cunoştinţelor necesare supravieţuirii.

Ucenicul vânãtor trebuie sã fie conştient de responsabilitatea pe care o are faţã de patrimoniul natural şi sã conştientizeze cã fauna trebuie pãstratã pentru actuala generaţie şi pentru cele viitoare datoritã valorii sale ecologice, economice, culturale şi educative.

În perioada uceniciei, ucenicul învaţã sã respecte vânatul şi limitele impuse dreptului de a vâna, perioadele, metodele şi mijloacele de vânãtoare autorizate precum şi limitele teritoriului în care va vâna, sã nu vâneze specii la care vânãtoarea nu este autorizatã şi sã nu lege plãcerea actului vânãtoresc de reuşita cantitativã. Sã înţeleagã cã vânãtoarea din zilele noastre nu mai are nici caracter economic prioritar şi nici nu poate fi consideratã un simplu sport, ci o activitate complexã, cu o finalitate practicã, beneficã pentru naturã şi societate, iar din punct de vedere psihologic, ca o excepţie necesarã, acceptatã cu prudenţã, între anumite limite şi dupã anumite precepte.

Iniţierea ucenicului vânãtor, adicã trecerea de la starea de ucenic la statutul de vânãtor a perceput modificãri în timp; evident cã este vorba despre menţionarea termenului ca atare şi nu de practica iniţierii, cu rãdãcinile ei strãvechi. Iniţierea se face pe douã cãi: individualã şi de grup. Cea individualã, în care funcţioneazã binomul maestru discipol, relaţie arhetipalã a tuturor proceselor formatoare umane, impune o moralã şi eticã individualã şi cea de grup care impune un anumit tip de socializare specificã grupului referenţial. Din punct de vedere etimologic, originea sa se aflã în substantivul latin “initiatio“, din aceeaşi familie cu “initio“ - a iniţia, a începe, a întreprinde. Deja sensul se dezvãluie, iniţierea fiind un început, o intrare pe un nou drum, începutul unei ascensiuni care favorizeazã o dezvoltare armonioasã a viitorului vânãtor în inima Naturii. Ea reprezintã trecerea unei frontiere, iniţiat fiind acela cãruia i s-au transmis cunoştinţele ce-i permit sã parcurgã drumul; el nu reprezintã nimic altceva decât ceea ce a fost înainte, atâta timp cât se înscrie pe calea iubirii devotate pentru Naturã şi Zidirea acesteia. Devenirea şi dezvoltarea ulterioarã rãmâne sarcina şi responsabilitatea individualã a fiecãrui iniţiat în ale vânãtorii.

Se spune cã un ucenic nu poate avea pentru o perioadã de viaţã decât un maestru cu adevãrat, unul de care este legat prin ataşament, respect, trãire, ascultare. Maestrul şi ucenicul tind amândoi spre aceeaşi ţintã: desãvârşirea. Unul oferã şi celãlalt primeşte, în deplinãtatea şi generozitatea unui act similar cu cel al creaţiei artistice. Doar un maestru modeleazã la un moment dat cu adevãrat conştiinţa, conduita, atitudinea şi creşterea interioarã. Posibil sã fie vorba de afinitãţi şi înclinaţii personale, de cunoaştere şi calitãţi pedagogice, dar şi de relaţionare subordonatã regulilor. Cu cât setul de reguli al unei îndeletniciri este mai strict şi mai sever, cu atât subordonarea mai strânsã şi implicit ierarhizatã. şi acolo unde viaţa şi moartea se împletesc şi se regãsesc în orice clipã, regulile şi trãirea nu pot fi întâi de toate decât subordonate unor reguli stricte.

Relaţionarea unu la unu este însã cauzatã şi de schimbarea inerentã rapidã a ucenicului. Îndeletnicirea complexã a vânãtorii “prinde” repede şi pe multiple planuri. Vânãtoarea devine trãire emoţionalã, sentiment al superioritãţii în lanţul trofic, camaraderie, sportivitate, competiţie, relaxare, meditaţie, comuniune. Iatã de ce mâna severã şi strictã a unui maestru este necesarã în “modelare”. Ucenicul “creşte” rapid şi are nevoie de permanentã supraveghere şi îndreptare. Vânãtoarea nu înseamnã doar reflexe bune, rapiditate şi percepţii ascuţite ci şi multã cunoaştere a vânatului, stãpânire a tehnicii vânãtorii şi mai ales echilibru şi stãpânire de sine. Maestrul reprezintã mintea, mâna, ochiul, urechea şi cuvântul ucenicului în perioada uceniciei. Ucenicul preia încetul cu încetul mintea, mâna, ochiul, urechea şi cuvântul maestrului atunci când ucenicia se încheie. În transformarea aceasta nu este chip de greşealã, întrucât ucenicul devine parte a unui organism complex în care gravitatea şi complexitatea cu care sunt privite Viaţa şi Moartea sunt primordiale.

Încheiere

Pentru cã Fiinţa Umanã este numai la modul absolut desãvârşitã ca şi opera Creatorului sãu, vânãtoarea nu a generat nici ea o imagine idealã a vânãtorului. Vânãtoarea este o activitate de grup şi orice grup are nevoie întâi de toate de indivizi unici, distincţi, diferiţi, ale cãror calitãţi sã se completeze reciproc şi armonios. Dincolo de calitãţile şi abilitãţile individuale care determinã coeziunea şi funcţionarea armonicã a grupului, trebuie sã se ţinã seama de motivaţia superioarã a practicii vânãtorii: legãtura OM-NATURÃ, pe de o parte vizând cunoaşterea, promovarea, educaţia Omului în spiritul apropierii de naturã şi de resursele oferite de aceasta, vânãtori sau nu, pe de altã parte vizând respectul, protejarea echilibrului şi a ecologiei, a dependenţelor şi cadrului oferit de Naturã individului, pe plan personal, afectiv sau spiritual.

Iatã darã, câteva motive pentru care adevãrata vânãtoare şi adevãrata vânãtorime s-au bucurat, încã din antichitate, de o apreciere deosebitã. şi de aceea Platon avea dreptate când considera cã vânãtoarea este un exerciţiu divin, şcoala virtuţilor civice şi militare, motiv pentru care el permitea cetãţenilor ,,Republicii” sale ideal-imaginare, sã practice vânãtoarea; dar numai vânãtoarea perfectã, cu câini şi cu însãşi puterea trupului, vânãtoare în care fiara, învinsã prin alergãturi sã cadã sub mâna însãşi a vânãtorului, vânãtoarea care, singurã, aprinde în OM zeescul dar al bãrbãţiei.

Ca o încheiere, trimitem gânduri de preţioasã recunoştinţã tuturor acelora care, maeştrii fiind, au deschis chiar şi pentru o clipã, uşa tainicã şi minunatã a cunoaşterii, lãsându-i pe alţii sã contemple frumuseţea chiliei sufleteşti în care orice maestru – “sihastru al gândurilor” – pãstreazã fãclia de veghe pusã în calea ucenicilor ce au sã vinã.

Redactor şef,

Dan Lambert Hodoneanţu

_________________________________________________________

« Înapoi la prima paginã »