Cuvânt înainte

Domnul inginer Iancu Braicu are vârsta înţelepciunii ... Aproape 80 de ani. Aşadar o experienţã de aproape 60 de ani de viaţã, ca un pãtimaş, îndrãgostit. Era şi firesc sã fie aşa, ca unul ce a fost vânãtor de la o vârstã timpurie. Explicaţia, mãrturisitã de autor în aceastã carte, o gãsim în faptul cã şi-a petrecut copilãria „înconjurat de câini de vânãtoare, puşci şi cãpcane, dar mai ales de poveşti şi întâmplãri vânãtoreşti, relatate de bunicul, tata şi cei doi unchi, care toţi erau vânãtori”. De atunci, încet, încet, dragostea de naturã şi vânãtoare s-a transformat în pasiune. La zece ani avea în mânã un Flobert de 22 cm cu care împuşca porumbeii din curte, şi câte o vulpe sau cioarã. La 14 ani a împuşcat un iepure şi se credea un mare vânãtor. Atunci, la masa vânãtoreascã a fost „botezat” pentru prima datã.

Bunicul avea reviste de vânãtoare şi literaturã cinegeticã iscãlitã de Ionel Pop, Al. Odobescu, Calistrat Hogaş, Alexandru Vlahuţã, Mihail Sadoveanu, I. Brãtescu Voineşti, Nedici, C. Rosetti Bãlãnescu şi alţii. Tânãrul de atunci, azi inginerul Iancu Braicu – le-a citit cu nesaţul şi curiozitatea vârstei. Vraja lui pentru frumuseţea naturii, cu pãduri bogate în vânat, se mai explicã şi prin cunoaşterea unor locuri în care a trãit sau le-a cãlcat cu piciorul: munţii Reşiţei, Semenic, Ţarcu, Retezat, Fãgãraş, Piatra Craiului, Bucegi, Pietrosul Rodnei. Avea 18 ani, în 1960, când reuşise deja sã facã turul Carpaţilor şi sã cunoascã toţi munţii României, iar mai târziu şi din alte ţãri, rezultatul fiind o vastã experienţã, cunoştinţe faunistice remarcabile şi zeci de albume de fotografii alb-negru, color, diapozitive şi casete video. Muntele Retezat, însã, i-a rãmas ca o mare dragoste, pentru cã i s-a pãrut "cel mai frumos, cel mai salbatic, mai interesant şi mai nealterat”.

Anii au trecut, a fãcut liceul, a terminat şi facultatea, iar ca vânãtor „a fãcut cunoştinţã” cu cerbi, urşi, mistreţi, caprã neagrã, cãpriori, râşi, cocoşi de munte, fazani, potârnichi, iar talentul l-a îndemnat sã scrie şi sã publice, ce-a vãzut şi ce-a simţit, întâmplãri şi impresii de om şi vânãtor.

A participat la numeroase vânãtori cu ortaci pasionaţi şi la diferite întâlniri şi aniversãri cu personalitãţi din lumea scrisului cinegetic: Gabriel Cheroiu, Nicolae Strãvoiu, Ion Nania, Gheorghe Colţ, Alexandru Alaci, Alexandru Filipaşcu, Puiu Gadina, etc.

Acasã la Deta, are o bibliotecã cinegeticã consistentã, bogatã în reviste, cãrţi de vânãtoare, iar pereţii sunt ornaţi cu simbolurile pasiunii lui: vânatul şi vânãtoarea.

Am amintit aceste câteva date biografice, deşi cartea este bogatã în povestiri, relatãri, date, informaţii care ţin de ştiinţa cinegeticã şi pentru cã îţi trebuie talent şi o viaţã de om ca sã fi posesorul lor. Din toate se desprinde personalitatea inginerului Iancu Braicu, dragostea lui faţã de naturã (fireascã la un inginer agronom), seriozitatea cu care se prezintã în faţa cititorilor.

Vânãtorul tânãr are ce învãţa din cartea sa. Mai întâi de toate, nu este uşor sã fii vânãtor. Trebuie multã lecturã de specialitate şi chiar cursuri de informaticã - afirmã autorul - pentru ca sã cunoşti bine, adicã ştiinţific, animalul sau pasãrea în care vrei sã tragi. Vânatul are viaţa lui specificã, un instinct de conservare, reacţii neaşteptate, priceperea de a se apãra, de a ocoli primejdia. Cititorul acestei cãrţi se familiarizeazã cu astfel de cunoştinţe, chiar şi despre „banalul” iepure pe care toţi pretindem cã-l cunoaştem. Şi totuşi, zice Braicu Iancu uneori nu este destul cã eşti aşa de învãţat, de informat adicã. Mai este nevoie, la vânãtoare şi de un dram de noroc. Deseori, natura este vitregã cu locurile neprielnice, parcã ţi se împotrivesc, şi atunci, ţie, vânãtor, îţi trebuie voinţã, forţã fizicã, tentaţie, curiozitate şi dorinţa succesului. Pentru vânãtorul Iancu Braicu conteazã mai puţin valoarea trofeelor dobândite, ci mult mai mult frumuseţea acţiunii propriu-zise şi a împrejurãrilor în care le-a dobândit.

Atitudinea afectivã (controlatã de raţiune) este constantã în povestirile sale. M-au impresionat mai ales, articolele „Stãpânul codrilor”, „La nunta cerbilor”, „Prima caprã neagrã”. „În faţa ţapului întins pe zãpadã, ochii lui mari erau deja tulburi. Ne-am descoperit şi cu pãlãriile în mânã am pãstrat câteva minute de reculegere.” ("Prima caprã neagrã"). „Am strâns carabina în mâini şi când taurul a fost la circa 120 m, bubuitura a risipit vraja. Voinicul trubadur a fãcut un salt, dupã care la nici 20 de metri s-a prãbuşit, pãrãsit de ciutele lui şi priveghiat numai de vânãtor, din ochii cãruia s-au prelins câteva lacrimi.” ("La nunta cerbilor"). Vânãtorul Iancu Braicu este bucuros şi mulţumit atunci când vânatul i-a scãpat şi nu-i liniştit pânã ce nu se convinge cã animalul n-a fost rãnit ("Stãpânul codrilor"). Explicaţia acestor rânduri? Autorul este mai intâi om şi dupã aceea vânãtor.

O idee întâlnitã des, mai ales în ultimul timp, susţinutã de specialişti şi preluatã de presã şi mass media, este protejarea naturii. Autorul are chiar un articol cu acest titlu: „Protejarea naturii” însoţit şi de bibliografie din care am reţinut doar pe Jean Dorst cu „Înainte ca natura sã moarã”. Citez, pentru valoarea ideii, doar gândurile umanistului francez Albert Schweitzer (laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1958) cu care se încheie articolul: „Un om este moral numai atunci când viaţa este sfântã pentru el, fie cã este a plantelor şi animalelor, fie cã este a tovarãşului lui, si când el însuşi dãruieşte ajutor oricãrei vieţi care necesitã sprijin. Raţiunea se poate întemeia numai pe aceastã eticã universalã ce cultivã simţul realitãţii faţã de o sferã mai largã, pentru tot ceea ce trãieşte”.

Cartea aceasta ne mai procurã şi alte bucurii pentru desfãtarea ochiului şi a sufletului dar şi pentru îmbogãţirea nivelului nostru de culturã. Este vorba de articolul „Stropi de curcubeu” (o metaforã splendidã) în care autorul ne descrie cele mai frumoase pãsãri din România: pescãruşul albastru, prigoria sau albinãrelul şi fazanul de vânat. „Culori şi forme de vânãtoare” este o scurtã istorie prin muzeele lumii cu lucrãri artistice pe teme vânãtoreşti: picturi, scrieri, gravuri, portrete, sculpturi, tablouri, autorii fiind artişti strãini şi români, dintre care amintesc doar câteva nume: Albert Durer, Jean Gonjon, Rubens, Delacroix, Sava Henntia, Nicolae Grigorescu cu „Sitarii” şi „Vânat cu raţe sãlbatice”, Nicolae Mantu care a ilustrat „Revista vânãtorului” cu desene, gravuri şi picturi. În ceea ce priveşte sculptura animalicã sunt amintite basoreliefurile lui C. Medrea , I. Jalea şi Constantin Baraschi.

Mai întâlnim în aceastã carte şi pagini de istorie cinegeticã, din judeţele Caraş, Timiş şi din alte judeţe ale ţãrii noastre, cu locuri bogate în pãduri frumoase şi vânat gospodãrit de profesionişti cinstiţi, disciplinaţi şi corecţi în respectarea legilor.

Am omis descrierile de naturã care sunt nişte mici bijuterii, pentru cã autorul ştie sã mânuiascã cu dexteritate posibilitãţile de exprimare ale limbii române. Închei acest „Cuvânt înainte” afirmând cã aceastã carte este hranã spiritualã a omului cultivat şi nu numai. Ea trebuie însã cititã.

Autor,

Dan Lambert Hodoneanţu

Înapoi la meniul Articole ...