Acvila imperialã

Dicţionarul latin-român înregistreazã cuvântul „acvilã” cu înţelesul de vultur, pajurã, pajura fiind semnul legiunii romane. În general, în vorbirea curentã este folosit cuvântul vultur pentru toate speciile acestei pãsãri.

Specialiştii, respectiv ornitologii, vorbesc despre douã specii de acvile, luând ca reper zonele în care trãiesc: acvila imperialã ibericã şi acvila imperialã asiaticã. Prima poate fi vãzutã planând pe cerul Peninsulei Iberice, respectiv Spania şi Portugalia, dar şi în spaţiul Marocului de Nord (Africa). Acvila imperialã asiaticã trãieşte în Asia şi Europa rãsãriteanã. Amândurora le plac spaţiile largi, libere, pentru a putea vedea (observa şi urmãri) prada. În general la pãsãrile rãpitoare, vãzul este simţul cel mai dezvoltat. La amândouã speciile, ghearele sunt foarte puternice, pentru a putea ţine prada în timpul zborului. În privinţa proporţiei, de la cioc pânã la vârful cozii au o lungime de 80 de cm, 2m lungimea extremitãţilor aripilor, greutatea este diferitã: masculul depãşeşte cu puţin 2,5 kg, iar femela ajunge pânã la 4,5 kg.

Este cazul sã mãrturisesc cã zãganul – mândria Carpaţilor noştri – era mult mai impresionant la vedere. Ciocul avea cca. 10 cm, iar extremitãţile aripilor atingeau 3 m. Zãganul omora prada nu cu forţa ghearelor, ci cu a aripilor. Ca vânãtor şi iubitor pasionat al Naturii, regret dispariţia acestui rege al înãlţimilor carpatine. Este greu de precizat dispariţia lui din spaţiul românesc, mai ales cã nu era o pasãre migratoare.

Revenind la cele douã specii de acvilã, menţionãm cã amândouã sunt pãsãri rãpitoare. Se hrãnesc cu rozãtoare, iepuri, vulpi şi diverse pãsãri. Greu însã de prins porumbeii. Scena îmi este foarte cunoscutã. La momentul oportun porumbelul face manevre bruşte şi rapide, în toate direcţiile, pe care vulturul nu le poate face din cauza greutãţii şi mãrimii lui.

Ornitologii care ne descriu cele douã acvile ne spun cã în penajul lor dominã culoarea maro închis, cu excepţia umerilor (mici pete albe) şi a cozii (neagrã cu o finã bandã albã). În privinţa reproducţiei, femela depune de obicei douã ouã, rareori mai multe. La naştere puii sunt albi şi supravietuieşte cel mai puternic, care obişnuieşte sã-l împingã afarã din cuib pe cel slab. O astfel de scenã este confirmatã de cãtre specialişti, care mai susţin cã acvila poate ajunge sã trãiascã 21 de ani, iar în captivitate 44 de ani ...

Duşmanul ei este de obicei omul. Iar dintre oameni, mai ales crescãtorii de vite, din cauzã cã aceste pãsãri produc multe daune turmelor lor. Aşa se şi explicã faptul cã aceastã acvilã imperialã din Europa este pe cale de dispariţie. Altã datã, ocupa spaţii întinse din Europa, pasãrea fiind, în secolul al XIX-lea, emblema casei regale din Habsburg din Austria. Astãzi, amândouã speciile sunt protejate de lege. Sã sperãm cã situaţia se va îmbunãtãţi, numãrul lor crescând cu timpul.

Autor,

Dan Lambert Hodoneanţu